— Îmi cer scuze, domnule Moretti, bâlbâi ea, grăbindu-se să adune lenjeria albă imaculată. Îi tremurau mâinile. Eu… eu am scăpat de sub control.
„Ești bine, Harper?” a întrebat Vincent, cu o voce gravă care trăda un amestec de îngrijorare și nerăbdare.
„Perfect în regulă, domnule. Doar stângaci azi.” Nu sa mai uitat la mine în timp ce se grăbea pe coridor.
Mi-am întipărit în minte reacția ei. În cei opt ani de îngrijire specială, învățasem că frica este cea mai sinceră emoție pe care o poate manifesta o persoană. Doamna Harper nu era stângace; era îngrozită.
Vincent a împins ușa apartamentului băieților. Camera era o capodoperă a designului interior – tavane boltite, mobilier din mahon la comandă și ferestre de la podea până la tavan care scăldau spațiul într-o lumină rece, cinematografică. Dar ocupanții erau pierduți în grandoare.
Lucas și Leo stăteau la măsuță, împingând blocuri de lemn cu o încetineală chinuitoare. Aveau șapte ani, dar abia păreau de cinci. Pielea lor avea calitatea palidă și translucidă a unui pergament delicat, contrastând puternic cu cearcănele întunecate și învinețite de sub ochi.
„Băieți”, spuse Vincent încet, titanul miliardar transformându-se instantaneu într-un tată disperat. „Ea este Claire. Va sta cu noi o vreme.”
Lucas, puțin mai înalt, dar la de fragil ca fratele său, a ridicat privirea. „Ești asistentă medicală? Nouă nu-n place.”
„Fără ace”, am promis, intrând în cameră. Mi-am ținută vocea joasă, potrivindu-mă cu atmosfera liniștită a spațiului. „Sunt aici doar ca să mă asigur că tot ce trebuie. Și ca să găsesc modalitatea de a vă face amândoi să câștigați la construirea cu blocuri.”
Leo a reușit să schițeze un zâmbet slab și trecător. În timp ce îngenuncheam lângă ei, mirosul dulce, artificial, ma lovit din nou. Era mai slab în centrul camerei, dar inconfundabil. Mirosea a crini zdrobiți, amestecat cu o notă sterilă, metalică – genul de miros care vă învăluie fundul gâtului.
Mi-am petrecut restul zilei observând. Fidel cuvântului meu dat lui Vincent, nu m-am jucat de-a doctorul. M-am jucat de-a detectivul sub pretextul unui îngrijitor.
Capitolul II: Jurnalul de observații
până la sfârșitul primelor săptămâni, îmi stabilesc o rutină strictă și neclintită. Catalogam totul. Pentru lumea exterioară, eram doar o bună meticuloasă. În sinea mea, construiam un caz.
Am creat un jurnal, ascunzându-l printre cărțile cu povești pentru copii. Notițele mele au dezvăluit un tipar înfiorător:
Timp/Eveniment Observare Fluctuația simptomelor
08:00 AM Încălzirea centrală se cuplează; se simte slab un miros dulce. Băieții se trezesc foarte letargici, plângându-se de dureri articulare.
12:00 PM Timp petrecut în grădină (aer curat). Creștere vizibilă a energiei; apetitul se îmbunătățește ușor.
16:00 Întoarcere în suită; sistem HVAC pornește ciclurile. Apariție bruscă a oboselii; Leul are o ușoară greață.
19:00 Vizita la două săptămâni la Dr. Blake și injecția cu „vitamine”. Epuizare completă. Somn profund, nefiresc, până la ora 20:0.
Corelația era incontestabilă. Băieții nu suferă de o boală misterioasă și incurabilă. Erau otrăviți sistematic în propriul lor sanctuar, iar vectorul era chiar aerul pe care îl respirau.
Dar aveam nevoie de dovezi. A acuza un specialist renumit precum Dr. Harrison Blake – un om care cere un avans de un milion de dolari – fără dovezi concrete m-ar fi concediat instantaneu, lăsându-i pe băieți la mila lui.
În a zecea noapte, am așteptat când proprietatea a fost cufundată în întuneric total. Casa era o fortăreață de camere de supraveghere, dar de-a lungul săptămânii le-am cartografiat punctele moarte. Ieșind din cameră, m-am mișcat ca o umbră pe holul lung, acoperit cu mochetă.
